Viaţa noastră cu roboţii

A început din ţările dezvoltate şi foarte tehnologizate şi se răspândeşte treptat în toată societatea occidentală. Japonia şi Coreea de Sud lansează pe piaţă robot după robot, care de care mai impresionant, iar SUA şi Europa vin tare din urmă.

În ţările dezvoltate ale Asiei, cel puţin, a împărţi viaţa de zi cu zi cu un robot e din ce în ce mai puţin bizar şi din ce în ce mai larg acceptat. Beneficiarii acestor progrese sunt mai ales oamenii vârstnici, singuri şi cu probleme de sănătate sau persoanele cu diferite dizabilităţi.

• Plânsul ne face bine sau rău? Iată ce spune știința!
• Ar putea creaturile microscopice ale oceanelor să ne arată secretele biologiei umane?

Pe măsură ce populaţia lumii sporeşte şi îmbătrâneşte, cei ce vor avea nevoie de sprijinul constant al unui însoţitor permanent – fie el uman sau robotic – sunt tot mai numeroşi. Iar cum, în sistemul actual, îngrijirea de către personal uman specializat are problemele ei, s-ar putea ca o mare parte din treabă să revină roboţilor – cel puţin pentru cazurile mai uşoare – degrevând personalul medical şi de asistenţă socială, care s-ar putea astfel ocupa preponderent de cazurile mai complicate, ce necesită abordarea mai subtilă, mai aprofundată şi mai complexă de care e capabilă fiinţa umană.

Roboţi terapeutici

În anul 2003, în lumea zoo-creaturilor robotice şi-a făcut apariţia Paro, un pui de focă animatronic. Însă, spre deosebire de numeroasele animăluţe animatronice – unele foarte realist imitate – scoase pe piaţă de japonezi (precum pisica NeCoRo, din materialul video de mai jos), Paro nu e pur şi simplu o jucărie: e un robot terapeutic.

Puiul de focă a fost gândit pentru a fi util persoanelor vîrstnice şi/sau afectate de boli precum demenţa şi cărora singurătatea şi lipsa manifestărilor de afecţiune le agravează situaţia. Numeroase studii anterioare arătaseră că prezenţa unui animal – câine, pisică – era de un real ajutor acestor persoane, înviorându-le, calmându-le, ajutându-le să relaţioneze mai bine cu lumea din jur. Însă prezenţa unui animal viu presupune, din partea deţinătorului său, o implicare de care aceste persoane nu sunt întotdeauna capabile; în plus, prezenţa animalelor ar crea probleme specifice în spitale şi cămine de bătrâni.

În Japonia cea pasionată de roboţi, soluţia a părut la mintea oricui: construirea unui companion animatronic. Rămânea doar să îl facă îndeajuns de sofisticat. Aşa a apărut Paro, care costă în jur de 7.000 USD. A început să fie folosit în anul 2003 în Japonia şi în Europa, ajungând apoi în America de Nord. Prin îmbunătăţiri succesive, a ajuns astăzi la a opta generaţie.

Dotat cu mai multe tipuri de senzori, capabil să perceapă reacţiile şi chiar să interpreteze anumite emoţii ale persoanelor, Paro este capabil să interacţioneze cu oamenii într-un mod complex şi, se pare, foarte reconfortant pentru pacienţi. Dovadă faptul că, după Japonia, are succes şi în SUA, unde a fost testat în câteva cămine de bătrâni.

(Poate unora li se pare cam ridicol, dar nu este: până când n-ai ajuns să simţi povara singurătăţii, atunci când îţi petreci viaţa într-un azil, în aşteptarea sfârşitului, vizitat de familie rar sau deloc, nu ştii ce mult poate însemna prezenţa unui animal blănos, pe care să-l ţii în braţe şi cu care poţi comunica. Nici nu-ţi mai pasă că nu e adevărat. Între fiinţele umane vii, dar absente şi care nu-ţi dau atenţie, şi un animăluţ robotic care e mereu la dispoziţia ta şi te reconfortează cu prezenţa lui, ce alegi?)

Paro reacţionează la atingerile umane şi, spun creatorii săi, fiind capabil de învăţare, îşi dezvoltă, cu timpul, chiar o personalitate pe placul utilizatorului. Există oameni care îl tratează ca pe un membru al familiei, ajungând chiar să-l umanizeze oarecum, aşa cum fac şi cu animalele de casă.

Totuşi, Paro rămâne un robot terapeutic, cu un rol important în viaţa unor pacienţi cu tulburări severe de sănătate. De pildă, îşi găseşte una dintre utilizările cele mai interesante în tratamentul persoanelor ce suferă de demenţă; mulţi dintre aceşti pacienţi, care sunt adesea agitaţi şi chiar violenţi, se calmează ţinându-l în braţe pe Paro, mângâindu-l şi interacţionând cu el – o metodă mai blândă şi lipsită de efecte secundare, în comparaţie cu „îndoparea” cu tranchilizante.

(Chestia aceea în formă de suzetă e încărcătorul, prin care sunt alimentate de la priză bateriile.)

Chelner, hamal şi cine ştie câte altele

Roboţi cu capacităţi mai restrânse şi foarte specializaţi au tot fost creaţi: roboţi- chelneri, tot mai la modă în Asia; un „robot-majordom„, care poate acţiona ca ghid; un robot-bucătar specializat în clătite, sau un hamal care să transporte în aeroport bagajele grele…

Aceştia sunt, în general, roboţi destinaţi spaţiilor publice; unii dintre ei deja „au intrat în pâine”, alţii sunt însă mai degrabă „concepte”, prototipuri, menite să arate cât de departe s-a ajuns cu măiestria în domeniu.

Dar pe noi ne interesează un „robot de casă”, un roboţel umanoid ca să locuiască împreună cu noi şi să ne ajute la treburile de zi cu zi.

Robotul, tovarăşul meu de viaţă

Cred că mulţi dintre cei care au văzut seria de desene animate The Jetsons şi-au dorit, în secret, o prezenţă „feminină” precum Rosie, robo-menajera familiei Jetson. O strigai şi ea venea, făcea toate treburile casei, toate corvezile obositoare care ne mănâncă nouă atâta timp şi energie; avea grijă de copii şi era, în acelaşi timp, ca un membru al familiei. Întrebarea este: de ce era Rosie o ea şi nu un el?

Hai s-o luăm ca pe un compliment; poate e un omagiu adus capacităţilor superioare ale femeii de a administra, cu pricepere şi eficienţă, complicatul „business” al gospodăriei.

Istoric şi social, o bună menajeră, demnă de acest nume, e un personaj de cea mai mare importanţă în viaţa unei case: organizează gospodăria, luând seama la toate amănuntele, astfel încât viaţa să fie mai uşor de trăit.

Trecând la viaţa profesională, tot atât de importantă e şi o bună secretară: ea organizează munca şefului/şefei ei, preluând o parte dintre sarcini şi conducând treburile cu un asemenea simţ al organizării, încât şefului nu-i mai rămâne altceva de făcut decât să ia deciziile şi să semneze documentele.

Combinând aceste două tipuri de capacităţi feminine, obţinem însoţitoarea ideală pentru oricine, cu atât mai importantă când e vorba despre persoane cu anumite deficienţe.

Iată, pentru încheiere, cea mai recentă robo-creaţie (japoneză, da) de acest gen, destinată să acţioneze ca însoţitor permanent al omului, în propria lui casă.

Se numeşte Kompai şi este o agreabilă „ajutoare casnică”, foarte simpatică prin înfăţişarea ei de „roboţică”, cu ochi mari şi un fel de „coc” în creştet (cocul e de fapt un webcam).

Dotată cu capacităţi de recunoaştere a chipului, capabilă să răspundă la comenzi vocale şi să interacţioneze cu omul vorbind ea însăşi cu o voce feminină plăcută, Kompai e utilă nu numai prin faptul că ţine evidenţa întâlnirilor programate şi updatează lista de cumpărături, ci şi prin simpla ei prezenţă: pentru cineva care locuieşte singur şi are şi oarece probleme de sănătate, care îi îngreunează deplasarea, e grozav să aibă o astfel de ajutoare casnică, neobosită, cooperantă, fără toane, plină de solicitudine – în limita capacităţilor ei robotice, evident. Cuvîntul-cheie e prezenţă – Kompai e o prezenţă, cineva cunoscut aflat în casă, care dă iluzia companiei. (Există studii care arată că mulţi oameni dau drumul la televizor, când sunt singuri, chiar dacă nu se uită la el, pentru că îl percep ca pe o prezenţă – le dă impresia că nu sunt singuri în casă.)

Iat-o pe Kompai în acţiune, într-o demonstraţie a capacităţilor ei şi a modului în care interacţionează cu oamenii.

Este, cred, un model ce prefigurează viitorul roboţilor casnici: fără a semăna prea mult cu un om (japonezii fac şi asemenea roboţi, hiper-realişti, care stârnesc admiraţie, dar totodată, şi o anume repulsie) are câteva trăsături umanoide care o fac agreabilă, rămânând, în acelaşi timp, fără echivoc, un robot. Are în ea şi ceva ludic – e ca o jucărie mare! -, care mulţumeşte nevoia de joc ascunsă în fiecare dintre noi (chiar dacă suntem adulţi), dar este, în acelaşi timp, utilă şi eficace şi poate face realmente foarte multe pentru un om.

Abia aştept vremea când vom avea cu toţii câte o astfel de robo-menajeră, aşa cum avem azi frigidere, aspiratoare şi maşini de spălat. Trebuie să mă gândesc ce nume să-i pun. (Nu vreau să o strig „Robot!” ca domnul acesta din film.)